Iarasi ma va trage de urechi caci pun sirop in loc sa pun suc diluat. alors on danse...
Peretele e alb, imens de alb, cauta carioci, cauta vopsea, tace timid si vrea sa prinda forma pictorului. dati drumul la lei din cusca, blana colorata.
muzica se scurge din mine, danseaza pe un penson, ce ciudat e sa simti.
Ma invart in jurul fricii, incerc sa diluez ce simt pentru a fi ascultat. Dar pietrele sunt greu diluabile in apa... trebuie sa treaca multe saruturi peste ele ca sa poata fi netezite, mi-e dor de munte, mi-e frica ca nu il voi mai regasi in mine, un tudor plutind cu burta umflata pe rau.
Ma auzi ? As vrea sa invat sa tip in culori, pentru ca sa ma auzi. Deraiat de pe sine, esuat intr-un copac, sunt infricosat de pestera unde se aude doar reflexia interioara. Frica de a fi o insula: o insula pe care sta cea/cel pe care o/il iubesti.
Disectie:
Frica naste din nesiguranta, nesinguranta naste din interactiunea cu mediul, neincrederea in picioare, in actiuni pe baza experientelor anterioare, experientele neplacute sunt fundamentale in a invata cum sa interactionam cu mediul ce ne inconjoara. La fel se poate spune si despre o experienta care genereaza placere. Revenind pe masa de operatii, pe firul invers: Intai se intampla ceva neplacut, apoi se memoreaza neplacutul in cat mai multe detalii, pornind de la evenimentul initial pana la concluzia finala si se creeaza nevoia de a nu mai ajunge in aceiasi situatie. Si aici intervine frica ca factor ce impiedica acumularea de experiente noi, frica de inceputuri, frica de a trai cu tot gandul intr-o situatie, frica de a te arunca, de a te scufunda. De obicei e cumulativa si chiar un mic semn ca lucrurile o iau in aceiasi directie ca si experienta neplacuta, reintaresc parerea formata.
Cum evadam ? Raspunsul e usor: suferim din nou. Suferinta curata mai bine decat imposibilitatea de a simti. Raspunsul standard dat: asteapta sa ti se vindece ranile, gandeste pozitiv, totul va fi bine. Dar fara razboi interior, nu poate exista sentiment.
->
Mergea poticnit pe carare. Cizmele ii erau atat de batatorite de drum incat talpa piciorului simtea orice pietricica cum se infinge in picior. Lanturile de la picioare se tarau prin praf. Avea privirea in pamant, pierduta in ganduri. Hainele in dungi, ponosite ii atarnau pe corpul slabit.
- Hai misca, drumul e inainte! se auzi o voce autoritara din urma.
Nici nu se mai obosi sa intoarca capul, stia ce are de facut. Trebuie doar sa taca din gura o vreme, sa-si tina si el gandurile doar pentru el insusi si totul va fi bine. Cu putin noroc, judecatorul ii va da 15 ani cu suspendare, iar in inchisoare va fi baiat cuminte, nici 12 ani nu va sta inchis.
- Da, asta e un viitor de dorit. Nu mai vreau sa incalc legea. In fond de ce am ajuns aici ? Ca nu am putut sa tac si sa zic: da domnule colonel. Asa e domnul colonel. Sa traiti domnu colonel. Cine sunt eu ca sa stiu ce e mai bine ? Doar taci si mergi mai departe, marsaluieste pe ritmul candentat.
Drumul se despartea in doua poteci si vocea din spate ii porunci sa o ia pe cea dreapta.
Se conforma, dar avu curiozitatea sa priveasca in stanga, printre frunzele ruginii ale pomilor. Apoi pleca capul din nou jos si incerca sa isi refaca imaginea in cap: stejarii cu scoarta gri verzui si frunzele ruginite de pe jos, cateva crengute verzi cu urme de ploaie, puieti de copaci in jurul unei buturugi, o stanca colturoasa ce se ridica din pamant, un cer albastru printre ramuri. Un cer albastru, printre ramuri... albastru... senin...
Picioarele ii deveneau mai grele si incepu sa mearga mai incet.
- Hai misca-te! se auzi aceiasi voce dura.
Continua sa marsaluiasca. Albastru, ca o mare imensa, cat cuprinzi cu ochii. Zgomotul facut de lantul de la picioarenu se mai auzea. Si atunci, incepu un cutremur: o frica de a nu mai exista il cuprinse in tot corpul. La inceput ii gadila picioarele, apoi pulpele incepura sa ii tremure apoi inima incepu sa i se zbata in piept.
- O frica de a nu mai fi, cum simt ca vreau sa fiu.
Se opri in drum. Auzea vocea din spatele sau vorbind infundat, dar nu intelegea nici un cuvant.
Albastru ca un colt de mare, albastru fara urma de frica.
Cu o smucitura nebuna, incepu sa paseasca grabit catre petecul de cer care il vazuse printre ramuri. Albastru senin.
- Nu vreau sa-mi fie frica sa traiesc.
Picioarele ii devenira mai usoare si incepu sa o ia la fuga. Ramurile copacilor ii zgariau fata in timp ce gafaia ca un nebun. Cizmele se afundau in pamantul ud de dupa ploaia de dimineata.
- Fuugi si nu privi in urma.
Albastru limpede. Copacii se rareau din ce in ce mai mult. Sari peste o piatra si apoi peste un trunchi de copac retezat de o furtuna. Se opri putin pentru a-si trage rasuflarea, dar nu se uita in urma daca il urmareste cineva. Apoi o rupse din nou la fuga.
Totul era clar, cerul se apropria de el tot mai mult. Frunze de toamna, pietre, stanci, creasta golasa de munte, aerul libertatii respirat in plamani.
Un vultur tipa scurt prin vazduh, deschizandu-si aripile larg in momentul cand se desprinze de pe stanca.
Dar asta intr-un episod viitor, introductiv pentru idealisme politicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu